Psihoterapia ca reparatie

   Pentru unii terapeuti, terapia are o valoare de descarcare emotionala si trebuie sa repare efectele distrugatoare ale unui atasament originar si patologic fata de mama. Psihoterapia, ca un nou inceput, trebuie sa compenseze defectul originar. Terapeutul apare ca fiind cel care va sutura ruptura psihica, de care sufera subiectul in raporturile sale initiale cu lumea.

   Notiunile de holding, de handling matern, de spatiu psihic potential, de mama suficient de buna, traumatism cumulativ, toate acestea, faciliteaza o larga difuzare a acestui punct de vedere. Terapeutii care au consolidat acesti termeni, au observat un anumit tip de clienti care au suferit o dezorganizare profunda a Eului, din cauza unor situatii originare haotice si a unui mediu afectiv deosebit de subred. Nu este vorba despre aparitia unui element traumatizant, ci despre o lipsa vatamatoare: vid, ruptura, fara posibilitate de memorare si de inserare in discursul clientului. Cum sa-ti amintesti de ceea ce n-a avut loc?

   Psihoterapeutului ii revine sarcina de a afla sursa acestei nevoi, pe care clientul nu o poate exprima, dar a carei satisfacere este importanta. Implicarea afectiva a terapeutului si cadrul situatiei vor juca un rol determinant; daca acesta nu reuseste, nu va face decat sa reproduca situatia de carenta din mediul care a stopat procesul de crestere a self-ului.

   Modelul subiacent este cel al relatiei sugarului cu mama, iar experienta terapiei este aceea a repetarii acestei fuziuni cu terapeutul (mama), care trebuie sa furnizeze o situatie ce inspira incredere prin raspunsul sau afectiv. Travaliul acesta, in sensul matern al termenului, este prealabil oricarei tentative de interpretare, care nu ar face decat sa aplice niste cuvinte pe care clientul n-ar sti sa le integreze si care, de altfel, n-ar putea decat sa intareasca ceea ce a organizat el pentru a se apara, anume falsul sau self.