Inainte de apariția declinului fizic și psihic, omul se putea lăsa amăgit de o perspectivă atemporală: bătranețea și moartea erau ca un fel de nenorociri rezervate altora. Problema sfarșitului putea fi amanată pentru mai tarziu.
Modul in care un om poate accepta această condiție privată sau in care i se impotrivește, stabilește soarta celei de-a doua jumătăți a existenței, moment in care se descoperă că "eternitatea este trecătoare".
Tinerețea alungată pe ușa fizicului se poate intoarce pe fereastra psihicului. Cutare femeie incepe să viseze la succesele ei din trecut, cutare bărbat rescrie istoria cuceririle sale. Cei care refuză urmele bătraneții, resimțindu-le ca pe niște răni insuportabile, caută mijloace pentru a le șterge. Uneori o fac cu succes sub forma unor intervenții bine realizate. Alteori cu mai puțină abilitate, se expun riscurilor unui șoc dureros, de indată ce realitatea anulează tentativa de reintinerire.
Prin urmare, capacitatea de a te bucura de cea de-a doua jumătate a vieții cunoaște o ameliorare excelentă dacă persoana poate dispune de arta de a jongla cu capacitățile incă disponibile, acceptandu-și in același timp condiția.
