Apararea maniacala in viziunea lui D.W.Winnicott

 

   Winnicott diferentiaza o realitate interna de realitatea externa si defineste apararea maniacala drept fuga spre realitatea externa, manipulata in mod omnipotent pentru a nega realitatea interna. El considera, ca fantasmele sunt eforturi pentru a infrunta realitatea interna. Fantasma este personala, organizata si legata istoric de experientele fizice, excitatii de placere si durere din mica copilarie.
 
    In apararea maniacala, sunt negate senzatiile si reprezentarile depresive, care sunt inversate in contrariile lor "ascensive", timp in care trairile interne sunt mentinute int-o "animatie suspendata", paralizand astfel orice travaliu de doliu. Astfel, rasul si mai ales nevoia de a-l face sa rada pe terapeut, ascund lacrimile.
 
     Prin intermediul exemplelor pe care le alege, Winnicott va experima doua idei care ii vor sta pe suflet de-a lungul intregii sale opere.
  
   Prima se refera la normalitatea pe care el o gaseste in anumite aparari psihice si da astfel exemplul music-hall-ului: tot ceea ce este reprezentat pe scena, si deci exhibat, se poate intelege ca satisfacand una sau alta din pulsiuni sau aparari, dar el adauga atunci ca s-ar putea spune si: "Iata viata".
 
    El isi exprima astfel a doua convingere: semnificatiile sexuale pot fi defensive si pot masca o semnificatie mai importanta, si continua astfel: "Ar fi posibil ca subiectul principal al reprezentatiei sa fie un refuz al starii de moarte, o aparare impotriva ideilor depresive de <moarte interioara>, sexualizarea fiind secundara".
   
   Un al doilea exemplu este luat din religiile crestine, din Rastignirea pe cruce si Inviere. Profunda disperare din Vinerea Mare este vindecata, "crestinul obisnuit neputand sa mentina depresia prea mult timp", prin faza maniacala, Inaltarea, din Duminica de Paste.