Validarea parentală


  Pentru a valida abilitățile dobandite, părinții trebuie să poată recunoaște cand anume un stadiu de dezvoltare a fost atins și astfel să poată sincroniza validarea. Ei nu trebuie să se aștepte de la copil să aibă cinci ani cand el are opt, sau opt, cand el are cinci. Pentru că validarea sa fie eficientă, trebuie să se potrivească nevoilor, abilităților și disponibilității copilului. Iar recunoașterea acestei validări trebuie să fie clară, directă și precisă.

  Validarea parentală nu implica aprobarea necritică a orice dorește copilul să facă. Părinții   impun socializarea, ei trebuind să il invețe pe copil că el nu este centrul lumii lor, sau al lumii in general. Astfel copilul trebuie să invețe cum să se adapteze cerințelor de familie, cum să găsească un echilibru intre nevoile sale și nevoile celorlalți.

  Există o relație stransă intre validarea parentală și stima de sine, independență și unicitate. Toate acestea ies in evidență la o persoană disfuncțională (un copil nevalidat care acum este adult) care incă se agață de părinții săi sau de figurile parentale substitut, sau relaționează cu partenerul său ca și cum acel partener ar fi, de fapt, un părinte.