Tratamentul pacientului suicidar

 

   Suicidul pacientului este unul dintre cele mai tulburatoare evenimente din viata unui specialist in domeniul "psi", fie el psihiatru, psiholog sau psihoterapeut.Intr-un studiu american din 1988, aproximativ jumatate din acei psihiatri care au pierdut un pacient prin suicid au trait un nivel de stres comparabil cu acela al persoanelor care au suferit pierderea unui parinte. Alte cercetari sugereaza ca din 34 de terapeuti studiati dupa suicidul unui pacient, 38% au afirmat un stres sever.
   In primul rand, clinicienii trebuie sa aiba in vedere un lucru incontestabil: pacientii care intentioneaza cu adevarat sa se omoare o vor face pana la urma. Nici un fel de restrictii fizice, observatie atenta sau modalitati clinice nu pot sa-l opreasca pe pacientul suicidar cu adevarat motivat. Personalul unui spital trebuie sa fie constient ca nu poate impiedica orice suicid al pacientilor internati, in ultima instanta, este responsabilitatea fiecarui pacient sa invete sa verbalizeze impulsurile suicidare.
Dupa un suicid finalizat, adesea clinicienii se simt vinovati pentru ca nu au identificat semnalele de alarma care le-ar fi permis sa prevada o tentativa iminenta de suicid. In ciuda acumularii unui vast volum de literatura pe tema factorilor de risc pe termen scurt sau lung pentru suicid, capacitatea noastra de a anticipa suicidul unei persoane anume este inca foarte limitata. In prezent inca nu este posibila anticiparea suicidului chiar in cadrul unui grup de pacienti internati cu risc inalt. Modalitatea principala de evaluare a riscului de suicid iminent intr-un cadru clinic este comunicarea verbala a intentiei de catre pacient sau o actiune care denota o intentie sucidara clara. Clinicienii nu pot citi gandurile si nu trebuie sa se acuze pentru esecurile lor daca nu au fost prezente indicatii suicidare clare, verbale sau nonverbale. Un alt studiu american din 1995 a gasit ca din 571 de cazuri de suicid, doar 36% din cei aflati in ingrijire psihiatrica si-au comunicat intentiile suicidare.

   Clinicienii de orientare psihodinamica sunt in general de acord ca terapeutii care cad prada iluziei ca pot sa-si salveze pacientii de la suicid isi scad de fapt sansele sa reuseasca acest lucru. O problema psihologica izbitoare la pacientul sever suicidar este dorinta de a fi ingrijit neconditionat de o mama iubitoare. Unii terapeuti gresesc incercand sa gratifice aceasta fantasma prin indeplinirea tuturor nevoilor pacientului. Una dintre cele mai letale trasaturi ale pacientului suicidar este tendinta lui de a atribui altora responsabilitatea pentru mentinerea lor in viata.
   Terapeutii care se lasa atrasi in rolul de salvatori cu pacientii suicidari pun in joc, la nivel constient sau inconstient, presupunerea ca ei ar putea sa ofere dragostea si grija pe care altii nu le-au oferit, transformand astfel intr-un mod magic vointa pacientului de a muri intr-o dorinta de a trai. Aceasta fantasma este o capcana totusi pentru ca planurile ascunse ale pacientului reprezinta o tentativa de a dovedi ca nimic din ceea ce poate face terapeutul nu va fi suficient. Dorinta terapeutului de a se vedea pe sine ca salvator al pacientului suicidar il poate face orb  pe terapeut la faptul ca pacientul l-a plasat in rolul de calau.
   Unii terapeuti sunt in mod deschis constienti ca nu pot opri pacientul de la comiterea suicidului si ofera in loc oportunitatea intelegerii motivelor pentru care pacientul crede ca suicidul reprezinta unica optiune.

   Pentru a trata efectiv pacientii suicidari, clinicienii trebuie sa distinga responsabilitatea pacientului de responsabilitatea terapeutului. Noi avem tendinta sa ne blamam pe noi insine pentru evolutii nefaste care sunt deasupra posibilitatilor noastre de control. In cele din urma, trebuie sa ne reconciliem cu faptul ca exista boli psihiatrice terminale. Pacientii trebuie sa suporte responsabilitatea pentru decizia daca vor comite suicidul sau daca vor lucra in colaborare cu terapeutul pentru a-si intelege dorinta de a muri.