Rușinea și culpabilitatea violului

  Victima violului a fost umilită, aruncată la pamant, ba chiar mai jos de pamant. Din acel moment, ea este inferioară celorlalți, este copleșită de rușine. Rușinea ar putea fi un sentiment care stimulează dorința de a fi din nou recunoscut de ceilalți. Dar corpul victimei  este privat de cuvant (,, nu mai sunt demnă să vorbesc cu ceilalți,,), astfel că ea este incapabilă să stabililească o afinitate de limbaj care ar lega-o de ceilalți.

Dincolo de această rușine se profilează dubla ei culpabilitate: culpabilitatea de suprafață, de a nu fi știut să se apere, deci de a fi supusă greșelilor in viața sa sexuală, și culpabilitatea profundă de a fi trăit ceva profund senzorial, ceea ce se situează inaintea limbajului.

Rușinea și culpabilitatea sunt simptome care nu vorbesc. Victima s-a intors din infern mută. A făcut o călătorie care este interzisă oamenilor, ajungand in acel loc al umbrelor care nu cuvantă și este vinovată și pentru această transgresiune.

Louis Crocq