Pacientul imposibil de analizat, portret clinic.

   Articolul de fata se bazeaza pe descrierile facute de psihanalista Joyce McDougall si isi propune sa schiteze un anumit gen de pacient pe care noi, psihoterapeutii, il putem intalni in practica noastra si care, dupa cum vom vedea, ne poate pune in fata unor importante dificultati ce tin de procesul terapeutic.
  Acest tip de pacient este bine intentionat, plin de bunavointa, se simte imediat in largul lui in situatia terapeutica, accepta fara dificultati protocolul sedintelor, Nu lipseste de la nici o sedinta, nu intarzie, umple tacerile cu un discurs clar si fluent si plateste la timp dupa fiecare sedinta. Si atat. Dupa cateva saptamani in care l-ai ascultat, constati ca nu se intampla nimic nou, nici in discursul lui, nici intre el si tine. Nu este exprimata nici o stare emotionala transferentiala; amintirile din copilarie, care nu lipsesc, raman totusi incremenite, nelegate in vreun fel de prezent, lipsite de afect. Prefera sa vorbeasca despre evenimentele actuale, coloratura afectiva nu este nuantata nici de angoasa, nici de depresie. Defel tandru in relatii, este, dimpotriva, de multe ori furios pe unul sau pe altul; dar rareori i se intampla sa se vada pe el. Totusi, nu este nici pe departe fericit sau satisfacut de viata pe care o duce. Si cu toata asiduitatea de care da dovada, si a terapeutului, procesul terapeutic nu se declanseaza.De ramarcat ca acest pacient nu seamana cu neanalizabilii clasici: cei care nu suporta frustrarea impusa de protocolul terapiei si care o iau la fuga la primele semne de stari emotionale transferentiale; cei care trec la actings, uneori dezastroase pentru ei insisi sau pentru anturajul lor; sau cei care pierd contactul cu realitatea, care se refugiaza in delir.Dimpotriva, toti acesti pacienti sunt zguduiti de impactul relatiei terapeutice.
  Pacientii carora incercam sa le schitam portretul clinic accepta perfect situatia terapeutica, nu par sa-i remarce latura frustranta, nu se desprind catusi de putin de realitate si nu trec la act nici in interiorul sedintei, nici in exteriorul ei (doar daca nu consideram ca toata viata lor este un vast acting). Este de remarcat ca ei nu prezinta nici aceasta forma privilegiata de trecere la act in corp care este somatizarea.McDougall ii numeste pe subiectii articolului de fata analizanzi roboti , pentru ca dau impresia ca se misca asemenea unor automate si ca se exprima intr-un limbaj alcatuit din clisee si prejudecati. Un limbaj-robot. Totusi termenul de robot sugereaza o pasivitate care, la astfel de pacienti, se dovedeste inselatoare. De aceea McDougall in numeste anti analizanzi dupa modelul conceptului de antimaterie, adica ceva care nu-si reveleaza existenta decat in negativ : o forta masiva care impiedica functia de legatura. Acesti pacienti nu pot lasa sa se formeze acele legaturi care transforma psihoterapia intr-o experienta mutativa; ei fac o activitate care nu se observa sau, mai bine zis, care este observabila prin absenta si care reprezinta o forta statica, negativa, de antilegatura, mentinand in acelasi timp pe loc tot ceea ce este clivat, faramitat, ascuns.  
  Un astfel de pacient nu vorbeste ciudat sai intr-un fel de neinteles; el vorbeste despre lucruri si persoane, dar niciodata despre relatia dintre lucruri, dintre persoane. Ascultandu-i discursul, nu auzim limpede un alt sens dincolo de ceea ce ne spune el ; nu deslusim cu usurinta cine suntem pentru el in diferitele momente ale sedintei si intr-un tarziu, ajungem sa ne dam seama ca lipsesc toate legaturile care dau coeziune discursului, fie ca e vorba despre legatura de sens, despre legatura dintre trecut si prezent, despre legaturile afective cu semenul sau, in relatia terapeutica, cu terapeutul. Limbajul pe care il foloseste pacientul-robot este prezent pe plan gramatical, dar, ca si afectul pe care il exprima, este plat si lipsit de nuante ; nu cunoaste metafora. Totul da impresia unei saracii a imaginatiei si a intelegerii semenului.
  Acest dublu-blocaj, la nivelul gandirii si al afectivitatii, ne lasa putina perspectiva analitica, dar cum terapeutul trebuie sa fie si un bun observator al lui insusi, ne ramane contra-transferul care nu ne lipseste.In primul rand, acesti bolnavi nu ne fac mare placere in exercitarea functiei noastre de terapeut. Mai mult, ne culpabilizeaza, caci este greu sa spui despre cineva, care vine o perioada lunga in terapie, cu bunavointa, daca nu chiar cu tenacitate, ca este imposibil de analizat ? Sa fie oare, se intreaba Mc.Dougall, simptomul lui faptul ca este in analiza ? Daca da, atunci suntem de la bun inceput vinovati, ca l-am acceptat ca pacient. Voi rezuma in continuare cateva date clinice indentificate de McDougall la acest gen de pacient :- face o cerere de psihoterapie aparent acceptabila.
   Cu personalitatea-robot pe care o are, este ca si programat dinainte, inainte chiar de a veni la prima intrevedere cu terapeutul. - o data instalat in situatia terapeutica (ale carei conditii le accepta fara murmur), incepe o povestire amanuntita, inteligibila, dar al carei limbaj frapeaza prin saracia lui, iar continutul, prin lipsa de afectivitate. In pofida unui bun nivel intelectual, banalitatea opiniilor pe care le exprima si abundenta cliseelor de care ii sunt pline concluziile te duc cu gandul la un arierat mintal, iar relatiile sale cu ceilalti, la un arierat afectiv. - propriile probleme nevrotice, ca si problemele inexplicabile ale semenului nu-i trezesc nici o curiozitate. - desii unii dintre acesti pacienti au avut parte de pierderi precoce sau de abandonuri afective, vor vorbi intotdeauna de aceste intamplari fara emotie si le vor intelectualiza, considerandu-le niste nedreptati inevitabile. - in afara unor amintiri vagi, imobile, pacientul ramane foarte agatat de prezent. Asemenea ziaristilor, pare sa traiasca pentru faptul divers al zilei respective.
  Chiar daca trecutul sau nu este lipsit de evenimente traumatice, ca si viata lui de fiecare zi, pare sa le fi stors de viata, lasand doar aspectul strict cotidian. - expresia afectiva a lumii sale intime este plata, lipsita de caldura, cu exceptia vaicarelilor pe care le transforma uneori in manie impotriva anturajului sau a conditiei umane. Cu toate acestea, continua sa mentina relatii stabile cu ceilalti si nu vrea sa se desparta de obiectul ranchiunei. - in relatia transferentiala exista o impresie de vid. Starile emotionale transferentiale sunt rareori exprimate, iar agresivitatea atat de neingradit indreptata impotriva celor apropiati nu este, sau foarte putin, traita in terapie. Acest pacient nu te tine la distanta ci neaga pur si simplu ca exista o distanta sau ca terapeutul ar putea sa aiba o realitate psihica proprie. Acest gen de relatie este o copie conforma a genului de relatie pe care pacientul o intretine cu toata lumea lui, nu doar cu anturajul si prietenii, ci si cu lumea sa interioara.
  Desfasurarea terapiei acestor pacienti demonstreaza ca nu sufera de refulari masive (ceea ce si-ar fi putu gasi cai de exprimare in simptome, in vise, in sublimari sau in transfer) Ei sunt in afara contactului cu ei insisi. Exista un fel de ruptura, de prapastie care-i separa pe acesti subiecti de viata lor fantasmatica si de cea pulsionala. Dau impresia ca repeta la nesfarsit o situatie trecuta, in care copilul de adinioara a fost nevoit sa creeze un vid intre el si Altul, negand realitatea acestuia si stergand astfel niste afecte insuportabile. Distanta dintre fiinta si Altul este redusa la zero, fara ca acest Altul, in calitate de persoana pierduta, sa fie recuperat in interiorul subiectului. Un astfel de subiect nu se pierde in Altul, confundandu-se cu el, cum ar face un psihotic. Ar fi mai exact sa spunem ca Altul devine un obiect pierdut in interiorul lui. Negand realitatea psihica a semenului, i-o imprumuta pe a lor. Tocmai de aceea sunt lipsiti de capacitatea de a se identifica cu altii, Altul fiind trait ca o copie exacta a subiectului insusi. In felul acesta, interventiile si interpretarile analistului nu au decat un sens marginal. Atunci cand isi dau brusc seama de diferenta dintre ei si semen, fie ca este vorba despre o opozitie de convingeri, de opinii sau de o simpla diferenta de gust, sunt apti sa riposteze agresiv. Dar in general, alteritatea nu ii ameninta. O dezavueaza. In terapie se produce acelasi fenomen.
   Acesti pacienti nu sunt in mod aparte sensibili la faptul ca analistul nu le apare in campul vizual si proiecteaza prea putin afect in spatiul care ii desparte de analist, caci ii neaga pur si simplu realitatea subiectiva. Acest gen de pacient nu vede defel de ce ar trebui sa-si puna sub semnul intrebarii si sa-si analizeze pozitiile, scopurile, relatiile si chiar problemele.In acest sistem defensiv nu predomina nici refularea, nici identificarea proiectiva. In locul lor, pacientii si-au plasmuit un fel de ghips menit sa acopere fractura fundamentala pe care se intemeiaza subiectivitatea, un ghips opac care nu ingaduie o circulatie libera intre interior si exterior; cu alte cuvinte, ei traiesc datorita unui set de reguli de comportament, unui sistem imuabil in ceea ce priveste exteriorul, desprins de o referinta relationala in ceea ce priveste interiorul. Sunt ca acele persoane despre care se spune ca stiu regulamentul, dar nu cunosc legea. Ei isi fac propriile lor legi si doar teama de sanctiuni le limiteaza activitatea. Nimic din aceasta cartulie a regulamentelor interioare ale acestor pacienti nu poate fi pus la indoiala, caci dincolo de orice indoiala posibila exista neantul si pierderea identitatii Eului.
   Aceasta pozitie caracteriala nu reprezinta numai o inabusire afectiva care neaga existenta unui Altul, cu realitatea sa psihica proprie, ci indica si o adevarata tulburare la nivelul gandirii. Acestor subiecti le lipsesc elementele pentru a-si gandi mai departe insatisfactiile si dificultatile. Ei nu pot sa gandeasca problematica alteritatii psihice. Astfel, nici nu stiu daca sufera psihic si, in consecinta, nu pot sa vorbeasca despre acest subiect. Joyce McDougall face o analogie foarte reprezentativa pentru aceasta carenta a durerii psihice. Ea se refera la o boala fizica, rara si curioasa, al carei subiect sufera ca nu sufera. Este lipsit de orice senzatie, inclusiv de senzatiile fizice de durere. In mod evident, acesta carenta este foarte grava pentru cel pe care-l afecteaza. Cineva care este incapabil sa simta durerea fizica are putine sanse de supravietuire, in afara cazului in care invata niste reguli care sa inlocuiasca semnalul de alarma normal. Daca un astfel de subiect vede ca ii curge sange din brat, trebuie sa invete sa faca imediat ceva. Daca isi baga mana in foc sau si-o strapunge cu cutitul, trebuie sa-si aduca aminte ca asa ceva nu se face si sa actioneze in consecinta. Daca nu, risca sa se arda ingrozitor, sa sangereze pana moare, fara ca macar sa-si dea seama. Ca sa ramana in viata, el trebuie sa se poarte ca un automat.
  Pacientii-roboti de care ne ocupam si-au creat o carapace de acest gen. Sunt putine sanse ca procesul terapeutic sa aiba vreun impact asupra acestui invelis impermeabil, caci subiectul stie ca viata lui psihica va fi in primejdie daca schimba fie si unul dintre regulamentele prin care ii este reglementata viata relationala si afectiva. Aceste persoane par foarte sanatoase, la fel ca si victimele unei carente de senzatii. Afectati de suferinte mentale care nu ii dor, risca sa-si ignore hemoragiile psihice.Acest sistem de gandire, de neclintit, ii confera Eului o forta de robot programat, infailibil, pentru a putea pastra viata psihica- numai ca pretul platit este o inevitabila moarte interioara. Altul este respins ca si cum moartea ar emana din el.Ruptura care s-a instalat de timpuriu intre el si Altul, nu distruge numai schimburile cu lumea relationala, ci, totodata, orice dorinta de a explora, de a intelege, de a sti. Este moartea curiozitatii. Subiectul nu mai vrea nici sa prinda, nici sa cuprinda ; nici sa vada , nici sa intrevada. Nu-si va mai folosi nicand gandirea pentru a cerceta ce se petrece in lumea ascunsa a celorlalti. Pasiunea de cunoastere a copilul mic de a lua in stapanire ce se petrece inauntrul mamei sale sau intre tata si mama este pierduta, abolita. Cartea fermecata a fantasmelor si gandurilor care fac legaturile intre fiinta si Altul s-a inchis brutal. In locul ei, se afla regulile de compotament.Pacientul robot nu este nebun ; el evita legatura cu un Altul prin anularea existentei acestuia si a distantei care il desparte de Altul, ceea ce este un demers contrar cautarii nediscriminatorii a psihoticului. In locul unei noi relatii, gasim aceasta repetitie a identicului. Ei nu vor mai risca niciodata sa se lase pe mana altuia. In aceasta lume minerala, angoasanta pentru terapeut, in care dorinta, perceputa ca mortifiera, este respinsa, le ramane totusi furia, iritarea si pornirea de a invinovatii fara incetare diversi dusmani imaginari.
  McDougall se intreaba, fara sa raspunda insa la aceasta intrebare, daca avem noi oare dreptul de a incerca sa decorticam si sa interpretam aceasta iritare atat de pretioasa. Oricum, pacietii roboti ies invingatori ; prin chiar raceala lor, acesti daltonisti ai afectului reusesc sa stinga focul celuilalt. In analiza, ei reusesc sa distruga in noi, ca si in ei insisi, curiozitatea, dorinta de a sti mai mult. Ce tristete sa constati ca din cauza lor devenim, ca si ei, indiferenti la durerea lor.Totusi acesti pacienti tin la aventura lor terapeutica, tin sa-i arate terapeutului cat este de ineficient. McDougall ii vede pe acesti pacienti agatandu-se de relatia terapeutica asa cum inecatul se agata de colacul de salvare, fara nici o speranta sa mai ajunga vreodata la mal.