Interventia psihologica de criza



   Regulile de baza ale interventiei de criza sunt trei: a le transmite celor afectati securitate, cat mai repede si mai amplu, a le sta la dispozitie ca un partener empatic de discutie si de a avea intelegere si a favoriza intelegerea pentru efectele traumei si procesul de elaborare a acesteia.
 
    Transmiterea securitatii inseamna adesea indepartarea celor afectati de la locul nenorocirii. Astfel, in cazul catastrofelor, locul de tratare a  victimelor trebuie amplasat departe de locul in care a avut loc catastrofa, ceea ce nu se poate realiza in practica intotdeauna. Si cei care ajuta au nevoie de aceasta posibilitate de retragere protejata. Sentimentul de siguranta al celor afectati poate sa fie sustinut prin contact corporal delicat, de exemplu, prin tinerea de mana. Victimele accidentelor care se afla intr-o pozitie neajutorata trebuie sa li se spuna ca sunt in siguranta si ca se intampla ceva, de exemplu, ca vine ambulanta.
 
    La traumatizarea conditionata social, de exemplu, dupa accidente de circulatie sau acte de violenta, victimele si faptasii trebuie sa fie despartiti. Numai asa victimele pot sa se simta in siguranta.
  
   Sentimentul de siguranta este favorizat si de informatii despre evenimentele exterioare, de exemplu, despre evolutia bolii, in masura in care cei afectati o doresc. Cei care ajuta trebuie mereu sa intreprinda o incercare de explicatie, apoi sa observe cu grija reactia celor afectati, care poate fi foarte diferita, dupa cum ei se afla in stadiul de evitare sau in cel de invadare cu stimuli. In cel din urma caz, relaxarea si linistirea trebuie sa primeze in fata informarii. In faza de negare, cel care ajuta trebuie sa actioneze doar cu precautii si sa nu corecteze decat pozitiv, daca cei afectati relateaza evenimentul deformat. Mecanismele de aparare trebuie intotdeauna respectate in faza acuta, dat fiind ca ele reprezinta o incercare de autoaparare la care nu se poate renunta.
  
   Daca este restabilit un sentiment bazal de siguranta si exista posibilitatea de a vorbi, atunci are sens a se mijloci celui afectat intelegerea faptului ca el, prin reactia sa la stres si trauma, raspunde pe deplin normal la o situatie absolut neobisnuita.
  
   Cel care ajuta trebuie sa perceapa pozitiv izbucnirile afective ca manifestare a comportamentului de aparare, si sa le insoteasca empatic. Daca cei afectati isi fac reprosuri pentru comportmentul lor "lipsit de stapanire", pozitia de sustinere emotionala a celui care ajuta poate actiona despovarator. In cazul incremenirii, retragerii si apatiei emotionale ale celui afectat in faza de evitare, cel care ajuta trebuie sa stea la dispozitie doar ca posibil partener de discutie, fara a i se impune.
 
    Scopul unei convorbiri de sustinere este si aici acela de a favoriza procesul de elaborare, care corespunde procesului natural de vindecare a ranilor psihice, si, pe de alta parte, de a-l impiedica sa cada intr-una dintre extreme, fie in coplesirea emotionala neajutorata fie in negarea rigida. Deca cei afectati capata intelegere pentru incercarile lor de a dori sa uite situatia, atunci ei sunt adesea in stare, de la sine putere, sa reia confruntarea cu evenimentele.