In fața neputinței

  Copiii sunt dependenți in mod existențial. Dacă aceia de care ei trebuie să depindă nu sunt de incredere sau sunt rău intenționați, ei trebuie să aleagă intre a accepta această realitate sau a o nega. 

  Dacă ei o acceptă, pot generaliza că viața este goală, fără sens și nu poate fi influențată iar ei răman cu un sentiment cronic de incompletitudine, de gol, de dor, de inutilitate și de disperare existențială. 

  Dacă, in loc să nege că cei de care ei depind nu sunt de incredere (deoarece nu pot să trăiască in frică), ei pot decide că sursa nefericirii lor rezidă in interiorul lor inșiși, păstrand astfel speranța că o imbunătățire a lor le poate schimba situația. Experiența clinică ne arată ca inclinația omului este de a prefera cea mai irațională vină in locul recunoașterii neputinței. 

  Dacă cineva care a trăit separări dureroase crede că propria sa răutate este cea care a determinat persoanele iubite să plece, acea persoană poate face eforturi mari să nu simtă nimic altceva decat emoții pozitive față de cei pe care ii iubește. O astfel de persoană poate rămane cu un partener care o abuzează și o desconsideră, crezand că dacă el sau ea ar fi mai buni, relele tratamente ale acestuia vor dispărea.