Familia confruntata cu copilul grav bolnav
Marea majoritate a studiilor sunt de acord in a recunoaste importanta extrema a reactiilor familiei in echilibrul ulterior al copilului bolnav. Reactiile de angoasa, de suferinta extrema, chiar de panica sau furie sunt obisnuite la anuntul bolii.
De la inceput, intr-o faza in care medicul nu are inca toate elementele pentru a raspunde, familiile se preocupa de diagnostic, de complicatiile eventuale. Frecventa afectare a parintilor se focalizeaza in jurul intrebarilor legate de etiologie si ereditate: parintii elaboreaza teorii etiologice, uneori foarte fanteziste, pentru a nega orice implicare ereditara, sau dimpotriva, pentru a asuma toata greutatea transmisiei "tarei" de catre unul dintre ei.
Reactiile defensive constituie prima ilustrare a culpabilitatii constante a familiilor: aceasta exacerbeaza reactiile de ambivalenta fata de micul bolnav si este in parte responsabila de atitudinile descrise in toate bolile cronice: hiperprotectie anxioasa, rejectie, negare omnipotenta a bolii sau a rolului medicilor. Familia trece in general prin aceste registre diferite inainte de a ajunge, in cele mai bune cazuri, la acceptarea toleranta si realista a bolii.
Pe termen lung, riscul major este de a transforma boala cronica intr-un sistem explicativ permanent si total al oricarei conduite, al oricarui gand sau al oricarui afect ce apare la copil. Boala devine atunci un sistem rationalizant, un ecran al oricarui alt mod de abordare.