Dezvoltarea capacității de a minți.

  Capacitatea de a spune minciuni nu este innăscută. Evoluează, se rafinează și se consolidează in decursul dezvoltării. Există dovezi că pană și copiii de trei ani sau chiar de doi ani pot să mintă. Primele minciuni, care sunt de tipul ,,Nu eu am făcut asta,, , evoluează treptat pană la forma mai avansată ,,Nu eu am făcut asta, el a făcut-o,, . Negarea vinovăției iși găsește astfel un aliat in deplasarea responsabilității. Pe langă evitarea invinovățirii, lista motivațiilor crește pe măsură ce dezvoltarea continuă și ea.

  Minciunile au adesea scopul de a evita, de a repara si de a vindeca niște răni emoționale, de a imbunătății stima de sine, de a evita pedeapsa sau de a o căuta in mod inconștient. Copilul care inventează sau exagerează capacitățile și meritele sale iși dorește să fie asemenea adulților idealizați, să devină eroul familiei.

  Copilul care a cunoscut minciuni spuse de părinți poate căuta răzbunare pentru faptul de a fi fost inșelat. Dezvoltarea ,,increderii de bază,, la copii depinde nu doar de rezultatele satisfăcătoare ale repetatelor cerințe adresate părinților, ci și de resimțirea faptului că părinții sunt sinceri. Chiar și copiii norocoși in această privință pot găsi uneori că situația este confuză. De exemplu, un copil este pedepsit pentru a fi spus adevărul că bunica nu gătește bine și poate fi recompensat pentru faptul de a părea recunoscător pentru un cadou care nu-i place. Cateodată invățarea politeții poate să-l deruteze pe copil, insă toate acestea nu il fac pe copil să devină mincinos.

  Cand părinții trădează intr-un mod cronic increderea copilului, cand sunt ipocriți și nesinceri, aceste lucruri vor constitui temelia minciunilor de mai tarziu. Se intamplă totuși uneori ca părinții să pară destul de morali, chiar moraliști, dar copilul să ajungă să fie adesea fățarnic. De cele mai multe ori, astfel de părinți au incurajat in mod inconștient delicvența copilului și s-au bucurat de ea prin procură.