Cum să anunțăm copiilor moartea

  Cu ocazia unui deces, una dintre principalele reacții ale celor indoliați este să incerce să limiteze producerea altor drame și să prevină alte necazuri. Constatăm că se fac adesea incercări ca mai ales copiii să fie ținuți la distanță de realitate, in special copiii cei mai mici. Această izolare inseamnă și să nu li se spună că persoana apropiată a murit. Deși intenția de a nu-i traumatiza este de ințeles, această strategie poate fi o lovitură cu efecte intarziate, pentru că, la un moment dat, orice copil va sfarsi prin a ști ce s-a intamplat și increderea in adulți va avea de suferit. De altfel, faptul de a-i anunța chiar și pe copiii foarte mici le permite celor indoliați să devină iarăși disponibili pentru copil, fără să se simtă prinși in capcana propriei minciuni.

  Este necesar să folosim cuvintele potrivite și adevarate in legatura cu evenimentele si sentimentele care-l privesc: a fi mort nu inseamnă `a plecat`, nu inseamnă `e intr-o călătorie`, nu inseamnă `adormit`. A-i spune unui copil ca fratele său nu s-a trezit și a adormit pentru totdeauna inseamnă să transformi somnul intr-o amenințare permanentă cu moartea. Să-i spui unui copil că bunica lui `a plecat`, poate insemna in mintea copilului ca bunica pe care o iubește a plecat fără măcar să-și ia la revedere de la el. Să-i spunem unui copil că tata `este intr-o călătorie` inseamna să-l lăsăm cu iluzia ca tatăl decedat se va intoarce intr-o bună zi. Să-i spunem unui copil că `mama il priveste din cer` inseamnă să-l plasăm sub o supraveghere si un control eterne. Copilul ia de bun orice cuvant exprimat.

  Toate aceste cuvinte și expresii se vor liniștitoare, dar pot, din contră, să-i intărească anxietatea copilului și să-i sporească sentimentul de vinovăție față de moartea care s-a produs. Cuvantul `moarte` trebuie să fie pronunțat pur si simplu, fără să incercăm să ne mascăm emoțiile: nu atat faptul că vede pe cineva apropiat plangand il tulbură pe copil, cat faptul că nu știe de ce. Dacă adultul ii explică ce simte (tristețe, neliniște, furie...), acesta se va simți la randul său autorizat să exprime ce simte, fără să caute să-și stăpanească tristețea ca să nu supere adulții.

  Cand adultul luptă impotriva propriei emotivități, luand o aparență fals relaxată, dar emanand in același timp anxietate și tristețe, copilul nu e naiv: suferă, se neliniștește, se simte vinovat că-l face pe adult să sufere. In fața negării tristeții de catre adultii indoliati, copilul risca sa se inchida in tacere: `Plang in sinea mea, ca sa nu mi se vada lacrimile si sa fiu puternic ca un om mare`.

Helene Romano