Tulburarea de depersonalizare

   Este caracterizata in general de experiente recurente sau persistente de detasare de procesele mintale si corporale proprii, uneori persoanele simtind ca le observa din exterior. Testarea realitatii ramane intacta, insa aceste experiente produc un disconfort semnificativ si, intr-o anumita masura, tulburari ale functionarii sociale sau ocupationale.

   Derealizarea este o parte obisnuita a tulburarii de depersonalizare si se refera specific la senzatia de stranietate raportata la mediul propriu. Depersonalizarea poate lua o multime de forme, inclusiv senzatia de intepenire si moarte a corpului sau aceea ca anumite parti ale corpului (cum ar fi mainile sau picioarele) nu sunt conectate la restul corpului, senzatia de detasare de imaginea de sine, asa incat persoana in cauza poate parea pentru sine nefamiliara si senzatia autoobservarii de la distanta.

   Cu toate ca experientele de tipul deja vu sunt de obicei asociate cu depersonalizarea, ele sunt de fapt opusul depersonalizarii si trebuie considerate entitati diferite. Cu alte cuvinte, in deja vu, ceea ce este nou este trait ca fiind familiar, in timp ce in depersonalizare ceea ce este familiar este trait ca fiind nou sau ireal.

   De obicei depersonalizarea este de doua ori mai intalnita la femei si predomina persoanele sub 40 de ani. Depersonalizarea tranzitorie poate aparea ca reactie la evenimente care pun viata in pericol, cum ar fi accidentele si bolile grave. Poate exista o valoare de supravietuire in dezvoltarea unui clivaj intre Sinele observator si Sinele participativ intr-un moment de criza, asa incat persoana in cauza sa aiba detasarea necesara pentru a se gandi cum sa iasa din acea situatie periculoasa.