Traume din copilarie

 

   Istoria cercetarii traumatizarii psihice la copii este un capitol putin laudabil al disciplinelor de specialitate competente in acest sens. Retrospectiv, pare greu de conceput ca au putut fi trecute cu vederea atat timp urmarile catastrofale ale separarilor la varsta sugarului si a copilului mic, mai ales in crese si clinici pediatrice, ca si fenomenul de masa al maltratarii copiilor si al abuzului sexual al acestora. Sensibilizarea "lumii profesionistilor" si a opiniei publice pentru vulnerabilitatea lumii interioare a copilului a trebuit in mod evident sa se impuna impotriva unei "ne-cunoasteri" generale, care a fost mentinuta prin refulare si negare masiva individuala si colectiva.
   
   Importante puncte de pornire pentru o teorie a efectului traumei la copii au fost realizate de Anna Freud si colaboratoarele ei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si dupa el. Ele au cercetat copii mici care au foat luati de parintii lor in adaposturi in timpul bombardamentelor asupra Londrei, comparandu-i cu copiii care au fost evacuati la tara, departe de parintii lor. Ele au ajuns la rezultatul ca pentru un copil mic, chiar si o noapte de bombardament este mai putin stresanta, daca el poate sa ramana langa o figura parentala cat de cat stabila psihic, decat in cazul in care copilului i se asigura, ce-i drept securitatea fizica, dar dezvoltand un soc de despartire, o trauma de separare. Aceste rezultate au fost dezvoltate mai tarziu in cercetari despre comportamentul de separare la copiii mici; rezultatele lor au format apoi baza pentru solicitarea renuntarii, la inceputul anilor '60, la restrictiile severe pentru vizitele parintilor la copiii mici internati in spitalele din Anglia. Asa cum stim intre timp, copiii mici cu maladii somatice, care trebuie sa fie internati in clinici pediatrice, sunt intr-un mare pericol de a fi traumatizati, nu numai prin stresul de separare, ci si prin interventiile diagnostice si terapeutice.

   In principiu, la trauma copilului trebuie sa se tina seama de stadiul de dezvoltare cognitiva, afectiva, psihosexuala si sociala, alaturi de factori somatici innascuti/dobanditi, care pot sa actioneze ca factori de risc, de exemplu, traumatisme craniene usoare in copilaria timpurie, sau ca factori protectori, de exemplu, asa-zisul easy temperament , este vorba despre copiii "usor de ingrijit", care iau lucrurile usor, cu care adultului ii este usor sa trateze. La fiecare copil sunt de regula afectate de experientele traumatice domenii de dezvoltare specifice.

   Pentru o clasificare a traumelor din copilarie este deosebit de importanta diferentierea intre un eveniment traumatic singular (trauma de tip I) si un eveniment traumatic complex, mai lung (tip II). Cele doua traume duc la perceptii si consecinte pe termen lung diferite. Trauma de tip I sau trauma de soc este amintita detaliat, facand abstractie de distorsiunile perceptive determinate de reactia traumatica acuta. Copiii gasesc adesea explicatii magice pentru eveniment, atata vreme cat ei nu sunt in stare, pe baza dezvoltarii lor cognitive, sa patrunda conexiunile complexe si sa tina seama de conceptul hazardului. Consecinta este ca atribuirile de vinovatie se fac adesea asupra propriei persoane.
   O trauma de timpul durabil II duce la negare si anestezie emotionala. Frecvent apar depersonalizarea si disocierea. Unii copii dezvolta o capacitate de autohipnoza, pentru a se putea indeparta de stresul traumatic recurent. Aceasta capacitate poate sa fie unul dintre precursorii infantili ai unei tulburari disociative de identitate ulterioare. Aceasta are loc totusi relativ rar, spre deosebire de disocierile spontane. Cele mai frecvente consecinte emotionale sunt extrema distantare si anestezia, forme de aparare pe care copiii nu le dezvolta in mod obisnuit dupa traume de tip I.
   Mania si furia durabile tin de consecintele obisnuite ale maltratarii severe prelungite. Aceste afecte pot sa se indrepte catre propria persoana, adesea alternand cu pasivitatea extrema si amortire emotionala si apoi pot contribui la autoranire si suicid. In alte cazuri agresivitatea resimtita se orienteaza spre exterior, se schimba rolurile din schema relationala traumatica si victimele se transforma in faptasi.
   Combinatia de traume de tip I si de tip II  - deci factori situationali traumatici persistenti impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc - duce de regula la doliu indelungat, patologic si la depresie. Leziunile, durerile si degenerarile creeaza adesea un dor constant de o stare fara raniri. Copiilor le vine greu sa integreze realitatea ranirilor sau infirmitatilor intr-un nou autoportret.
   In cazul unei maltratari prelungite sau abuz infantil, sunt adesea afectate mai multe sectiuni de dezvoltare. Dezvoltarea poate stagna si fortele de dezvoltare ale copilului mai sunt legate numai in efortul de a se adapta situatiei traumatice, respectiv de a-i supravietui psihic si adesea fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de soc sa intrerupa dezvoltarea. Astfel de traume pot ramane in memorie ca o experienta neelaborata. Schema traumatica respectiva va fi apoi stimulata in cazul unor stresuri analoage.
   Traumele din copilarie pot sa atraga deci dupa ele o multitudine de procese de dezvoltare, simptome si diagnostice in viata de mai tarziu. In ciuda multitudinii modalitatilor de expresie, traumele din copilarie au totusi in comun 4 indicii:

1.    Amintiri recurente, care se impun.  Pe langa retrairea vizuala, ca forma cea mai frecventa a retrairii, apar si amintiri tactile, olfactive sau acustice. Ele corespund modalitatii de experienta predominante in situatia traumatica.
2.    Modalitati comportamentale specifice. Aici intra asa-numitul "joc traumatic"  in care copiii repeta trairea traumatica intr-o secventa adesea nesfarsita si o reinscenare a aspectelor partiale ale experientei traumatice in patternurile de comportament automatizate. Copiii insisi nu pot sa stabileasca in cele mai multe cazuri nici o conexiune intre jocul lor si evenimentul traumatic.
3.    Angoase traumaspecifice. Legatura angoaselor cu situatia traumatica originara este un criteriu de diagnostic diferential fata de angoasele infantile nevrotice.
4.    Atitudine alterata fata de oameni, de viata si de viitor. Pierderea increderii in oameni si asteptarile negative fata de viitor sunt cele mai importante urmari ale zdruncinarii intelegerii infantile despre lume.