Ticurile

 

    Ticurile constau in executarea brusca si imperioasa, involuntara si absurda, a unor miscari ce reprezinta adesea "caricatura unui act natural". Efectuarea lor poate fi precedata de o nevoie, iar reprimarea lor produce disconfort. Vointa sau distragerea pot sa le suspende temporar. Ele dispar in mod obisnuit in cursul somnului.
 
    Cele mai frecvente sunt ticurile faciale: clipirea pleoapelor, incruntarea sprancenelor, rictus, protuziunea limbii, miscarea barbiei etc. La nivelul gatului se observa ticuri de clatinare, inclinare, negare, rotire; se mai pot mentiona ticurile de ridicare a umerilor, a bratelor, a mainilor, a degetelor, precum si ticurile respiratorii (plescairea limbii, mormait, emisia de sunete mai mult sau mai putin articulate, latrat).
  
   Aceste ticuri pot fi izolate sau asociate, pot ramane la fel sau se pot succede la aceeasi persoana. Apar cel mai adesea catre varsta de 6-7 ani si se instaleaza progresiv. Uneori, inainte de a surveni un tic, subiectul resimte o senzatie de tensiune, iar ticul vine ca un fel de descarcare care il linisteste. Deseori ticul este acompaniat de un sentiment de rusine sau de vinovatie, sentimente ce pot fi intarite de atitudinea anturajului.
 
      Evolutia ticurilor permite urmatoarea diferentiere:
     -    Ticurile tranzitorii, pasagere, ce pot fi apropiate de diferite obiceiuri nevrotice. Acestea dispar spontan. De departe sunt cele mai frecvente.
    -    Ticurile cronice constituie o afectiune durabila ce acompaniaza o anumita functionare psihica nevrotica.


   La inceput ticul poate fi o simpla conduita motorie reactiva la o situatie de anxietate pasagera (in timpul unei boli, la separare, etc). El traduce totusi o inclinatie, la anumiti copii, de a trece afectele, conflictele si tensiunile psihice in sfera motricitatii. De altfel, asocierea cu o instabilitate este frecventa. In fata acestei inclinatii, se poate intelege ca ticul poate deveni o cale privilegiata de descarcare a tensiunilor.

   Asocierea ticurilor cu trasaturile obsesionale este de asemenea frecventa. Este vorba despre copiii care se controleaza cu mare atentie, care reprima activ o agresivitate a carei intensitate poate fi ori ereditara, ori rezultatul unor situatii traumatizante reale.

   Reactia anturajului, in special al parintilor, la primele manifestari ale ticului poate fi determinanata pentru evolutia sa. Observatiile prea insistente, ironiile sau interdictia vor spori anxietatea sau angoasa si o vor lega direct de descarcarile motorii. Acestea din urma se vor lega direct de imaginile parentale, aducand cu sine si incarcatura agresiva asociata. Se creeaza in acest mod o organizare nevrotica, in care ticul serveste atat la intarirea conflictului, cat si la descarcarea tensiunii pulsionale. Semnificatia simbolica a ticului este in mod evident variabila pentru fiecare copil, in functie de propriile linii de dezvoltare si de propriile puncte conflictuale.

   La nivelul familiei, este important ca anxietatea fata de acest simpton si reactiile pe care le genereaza sa fie intelese, recunoscute si atenuate, daca dorim ca recomandarile (sa nu acorde mare atentie ticurilor, sa nu le reprime dar nici sa nu le supravalorizeze) sa fie urmate.