Scenarii intergenerationale in patologia copilului

  
   De-a lungul operei sale, Freud a studiat relatiile parinti-copii centrandu-se doar pe copil, intreaga sa teorie despre dezvoltarea psihica poate fi considerata ca o explorare a modului in care copilul face experienta acestei relatii si a consecintelor ei pentru el. Aceasta abordare unidirectionala nu a avut in vedere felul in care traiesc parintii aceasta situatie, nici repercursiunile pe care aceasta le poate avea asupra functionarii lor psihice.
    Cu toate acestea, atunci cand introduce termenul de narcisism, in 1914, Freud descrie o alta forma de relatie posibila, un tip de alegere a iubirii pe care o numeste tocmai "narcisica". El a descris persoane care isi aleg relatiile de iubire nu dupa modelul mamei lor, ci dupa cel al propriei persoane, dupa o reprezentare a lor insele. O astfel de persoana iubeste, asadar, in celalalt  "ceea ce este, ceea ce a fost, ceea ce ar vrea sa fie ea insasi, persoana care a fost o parte din propriul sine ".
    Exista totusi un moment in care Freud se decentreaza de pe copil, pentru a privi relatia narcisica din pespectiva parintilor. Pentru el, la acestia din urma exista o nevoie de a atribui copilului toate perfectiunile si de a ascunde si uita toate defectele lui, de a reinoi pe seama lui revendicarea unor privilegii de mult timp abandonate pentru ei insisi si prin urmare, se vad pe ei insisi in copil asa cum se imaginau a fi odinioara. Iubirea parintilor pentru copiii lor porneste deci de la iubirea lor pentru ei insisi.
    Acum se stie ca astfel de "puneri in scena" similare celor descrise ca fiind proprii relatiilor narcisice de iubire la adulti sunt prezente in proportii si forme variabile in toate relatiile parinti-copii.
    Experienta terapeutica ne arata ca uneori este foarte usor de pus in evidenta un comportament relativ simplu al unui parinte, comportament care insoteste proiectiile si identificarile lui si care are un rasunet direct asupra copilului ; de exemplu in cazul unor tulburari de somn, gasim frecvent o mama care proiecteaza asupra copilului ei imaginea unei persoane din trecutul ei, vatamata sau moarta, ceea ce o face sa se duca de mai multe ori pe noapte sa trezeasca bebelusul, ca sa verifice ca inca este in viata. Alte tulburari, ca varsaturile si anorexiile, pot proveni dintr-o opozitie a copilului fata de un comportament intruziv, observabil fara echivoc la mama.
    Copilul va reactiona asadar la aceste presiuni  exprimate in comportamentul comunicativ al parintilor in functie de propriile lui motivatii, indeosebi nevoia lui de atasament si de sustinere ; de propriile lui pulsiuni si aparari ; astfel, el se va identifica, total sau partial, cu ceea ce se proiecteaza asupra lui, dar el poate deasemenea sa re-proiecteze si sa respinga rolul pe care parintii i-l atribuie, ceea ce poate afecta dezvoltarea lui si poate determina aparitia unor simptome.
    Aceste scenarii ale parentalitatii pot fi depasite si integrate in dezvoltarea armonioasa a relatiilor parinti-copii, dar ele pot fi de asemenea, patologice, in masura in care interfereaza in aceasta dezvoltare si intra in conflict cu realitatea, si indeosebi cu realitatea existentei unui copil aflat in crestere, care nu corespunde proiectiei ce a fost plasata in el.
    In acest ultim caz, dinamica interactiva pusa in lucru are mai multe rezolvari. Un echilibru intre diversele forte este posibil, copilul acomodandu-se la presiunea proiectiva si jucand rolul care i-a fost desemnat fara sa prezinte tulburari aparente de adaptare ; in mod logic aceste situatii nu cer ajutor pentru tulburari ale relatiei sau de dezvoltare, dar ne putem imagina ca acesti copii vor manifesta dificultati psihice mai tarziu.
    In schimb, situatiile in care suntem consultati sunt cele in care echilibrul a esuat ; crescand, copilul nu mai joaca rolul care i-a fost atribuit si isi manifesta nevoia de a fi recunoscut ca persoana si nu  ca "umbra a printilor", fapt ce antreneaza o decompensare din partea parintilor ; sau, acomodarea lui la proiectiile parintilor ii pune probleme de dezvoltare si de adaptare proprie la mediul extern ; fie, in sfarsit, situatie se prezinta ca o combinatie a acestor doua solutii.
    Selma Freiberg vorbeste despre "fantomele din camera copilului", a caror prezenta este legata de biografia parintilor, este vorba adesea despre "secrete de familie" care se exprima cu usurinta inca de la inceputul sarcinii sau in orice caz de indata ce mama poate vorvi despre asta ; conceptul central fiind cel al repetitiei, de catre mame in relatiile cu copii lor, a experientelor lor infantile negative, prin mecanisme inconstiente de identificare cu agresorul, in final fantasmele materne patrunzand intruziv in functionarea copilului.
    Mary Main, a dezvoltat in cadrul facultatii Berkley, California, o Grila de Atasament pentru Adult si a putut demonstra ca atasamentul adultiilor fata de proprii lor parinti are acelasi caracter cu cel al copilului fata de mama, confirmand astfel caracterul transmisiv al atasamentului fata de mama. Parintii copiilor nesiguri prezinta ei insisi atasamente nesigure fata de parintii lor. Din fericire, acest caracter transmisiv al atasamentului se observa la doar 70% din cazuri, deci exista cazuri in care aceasta perspectiva nu se verifica : este vorba de atasamentul ambivalent, in care exista multe cazuri in care experienta arata ca atasamentul fata de tata nu are acelasi caracter ca acela fata de mama.
    O alta perspectiva explicativa interesanta a relatiilor parinte-copil, ne-o ofera psihologia Sinelui, avandu-si originea in scrierile lui Heinz Kohut (psihiatru american de origine austriaca) aceasta abordare teoretica sublineaza modul in care relatiile externe ajuta la motivarea autostimei de sine si autocoeziunii, ea priveste copilul si apoi viitorul adult ca aflandu-se intr-o nevoie disperata de a primi anumite raspunsuri de la celelalte persoane, pentru a-si mentine starea de bine.
    Psihologia Sinelui s-a dezvoltat din studiul lui Kohut asupra pacientilor adulti din ambulator, cu tulburari narcisice, pe care el ii avea in terapie. El a remarcat ca acestia pareau diferiti de pacientii nevrotici clasici, care veneau pentru a trata simptome isterice sau obsesiv-compulsive. In schimb, ei se plangeau de sentimente greu de descris, de depresie si insatisfactie referitor la relatii. Ei se caracterizau, de asemenea, printr-o autostima vulnerabila, foarte sensibila la ofense din partea prietenilor, familiei, iubitilor, colegilor si a altora. Acesti pacienti asteptau de la terapeut un raspuns de confirmare, de validare, pe care Kohut il leaga de "stralucirea din ochii mamei" ca raspuns la demonstratii, corespunzatoare fazei de dezvoltare, din partea copilului mic. Aceste raspunsuri aprobatoare sunt esentiale, conform lui Kohut, pentru dezvoltarea normala, prin faptul ca-i confera copilului un sentiment de valoare proprie. Cand o mama nu reuseste sa empatizeze cu nevoia copilului pentru un astfel de raspuns in oglinda, copilul are mari dificultati in mentinerea unui sentiment de intregime si de autoconsideratie. Ca raspuns la aceasta lipsa de empatie, sentimentul de Sine al copilului se fragmenteaza, iar copilul se straduie, cu disperare, sa fie perfect si sa aiba "performante" pentru parinte, astfel incat sa castige aprobarea mult ravnita.
    Cu acelasi tip de pacient mai exista situatia in care acesta percepe terapeutul ca pe un parinte atotputernic, a carui prezenta alina si vindeca. Asa cum un copil poate fi traumatizat de lipsa de empatie a unei mame, tot asa poate fi traumatizat acelasi copil de o mama care nu empatizeaza cu nevoia copilului de a o idealiza sau care nu ii ofera un model demn de a fi idealizat.
    Astfel, din punctul de vedere al cresterii si dezvoltarii Sinelui, ceilalti nu sunt priviti ca persoane separate, ci ca surse de gratificare a nevoilor Sinelui, putand fi considerate mai degraba ca functii (de ex. de alinare, validare) decat ca persoane. Nevoia aceasta nu este niciodata depasita, conform lui Kohut, ci pesista de-a lungul vietii , avem nevoie de toate acestea pentru supravietuirea emotionala, asa cum avem nevoie de oxigen in atmosfera pentru supravietuirea fizica.
    Una dintre implicatiile formei finale a teoriei lui Kohut este ca separarea psihologica este un mit. Psihologia Sinelui considera separarea Sinelui de rolul pe care alte persoane il indeplinesc pentru Sine ca fiind imposibila. Toti avem nevoie de raspunsuri pozitive, empatice din partea celorlalti, de-a lungul vietii, pentru a ne mentine autostima.


    In incheiere trebuie sa mai amintesc in primul rand de pedopsihiatrul francez de exceptie, profesorul Serge Lebovici, care este unul dintre initiatorii abordarii psihiatrice si psihoterapeutice a sugarului si a multor studii ce au pornit de la remarcabilele competente ale bebelusului. Un alt nume important, Berry Beazelton (cunoscutul pediatru american), fascinat si el de abilitatile unui nou-nascut declara : "dati-mi un nou-nascut si in 5 minute ii voi oferi o mama buna". El voia sa sublinieze surprinderea care intareste mandria unei tinere mame careia i se arata cum bebelusul ei urmareste privirea celui care il solicita. Din punctul de vedere al acestor specialisti diversele tulburari functionale ale bebelusului si ale copilului mic sunt vazute deci  ca expresia unei anumite dizarmonii interactive. In toate aceste situatii interventia terapeutica nu actioneaza direct asupra bebelusului ci prin intermediul modificarilor de relationare a parintilor si in special a mamei cu propriul ei copil.