Proiectia parintilor asupra copilului: trairile de abandon si carenta




    In practica consultatiei terapeutice parinti-copii, configuratia interrelationala cea mai raspandita este cea a proiectiei de catre parinte a unei imagini infantile a lui insusi traita ca abandon sau carenta.
   
   Accederea la parentalitate permite adultului sa reediteze in relatia cu copilul lui un intreg ansamblu de aspecte relationale din propria lui copilarie, cu persoanele semnificative din trecutul sau. Prin aceasta reluare, parintele incearca sa corecteze, cu si prin copilul lui, principalele conflicte pe care le-a intalnit cu parintii lui. In masura in care ele nu sunt prea virulente, sentimentele parintelui de lipsa, de abandon, de nevoie afectiva sau de carenta vor putea fi compensate prin delegarea transmisa copilului a aspectelor sale infantile de abandon sau carenta.
 
    Pentru a-si corecta trecutul, parintele se sprijina pe o identificare complementara (proiectiei asupra copilului), identificarea cu imagini parentale idealizate, imagini de parinti pe care ar fi dorit sa ii aiba. Prin mijlocirea acestor identificari complementare, copilul isi pierde in ochii parintelui aspectul sau de abandonat, acesta din urma reusind sa-l vada ca pe copilul ingrijit cu o dragoste desavarsita, cum  ar fi dorit sa fie el insusi.
  
   De aici decurge o relatie in care copilul serveste la repararea narcisismului ranit al parintelui. In mod evident, acest castig narcisic nu se poate obtine decat cu conditia ca aceasta configuratie relationala "parinte ideal-copil ideal" sa se mentina si ea. Acest echilibru, foarte adesea precar, este pus la incercare de circumstante interactive diverse, care fac sa reapara temerile pe care parintele incearca sa le anuleze. Nu numai ca parintele regaseste in acest caz la copilul lui imaginea atat de temuta a abandonului, dar el se vede in acest fel identificat cu imaginile parentale care abandoneaza, ceea ce zdruncina si mai mult stima lui de sine.