Conform unor studii de istorie a psihoterapiei, o clasificare a tipurilor principale, consacrate de psihoterapie, ar cuprinde 4 mari categorii:
1.
Psihoterapiile psihanalitice, care reprezinta ''aplicatii" ale teoriei psihanalitice in domeniul psihoterapeutic. Psihanaliza ''propriu-zisa'' nu face parte din metodele de psihoterapie, ea considerandu-se a fi o metoda terapeutica esential diferita de toate celelalte tipuri de psihoterapie existente.
2. Psihoterapiile comportamentale, bazate pe teoria conditionarii si a invatarii. Aceste psihoterapii s-au dezvoltat si s-au diversificat de-a lungul timpului, pornind de la principiile de baza ale lui Pavlov si Watson, trecand prin ''conditionarea operanta'' a lui Thorndike si Skiner, apoi prin ''invatarea sociala'' bazata pe ''modelare'', preconizata de Bandura si ajungand astazi la variantele de psihoterapie cognitiva, ai caror principali intemeietori sunt considerate a fi A. Ellis, A.T.Beck, M.J.Mahoney si D.H.Meichenbaum. Apreciata uneori a fi o forma de psihoterapie integrate, un model de unificare a unor tehnici si teorii relative diferite, orientarea cognitiv-comportamentala reprezinta astazi metoda cea mai cunoscuta si mai performanta din categoria psihoterapiilor comportamentale.
3.
Psihoterapiile umaniste sunt considerate a-si avea originea in gandirea filosofica a lui Kierkegaard, Husserl, Heidegger si Jaspers. O trasatura generala si comuna a psihoterapiilor umaniste, care se plaseaza ca o treia orientare majora, o constituie caracterul lor predominant fenomenologic. Ele se afla la mare distanta de viziunea obiectuala a teoriilor comportamentale, dar si in dezacord cu perspective psihanalitica. Ca un detaliu interesant, merita a fi mentionat faptul ca majoritatea fondatorilor acestor metode, ca dealtfel si principalii intemeietori ai orientarii cognitive, au beneficiat initial de o formare psihanalitica pentru ca ulterior sa se declare nemultumiti de ''dogmatismul'' doctrinei freudiene. Principalele orientari de tip umanistic cuprind psihoterapiile
rogersiene, elaborate de Carl Rogers, psihoterapia
gestaltista, intemeiata de Frederick Perls, initial cu intentia de a revizui metoda psihanalitica si psihoterapiile
existentiale, ai caror principali intemeietori sunt considerate a fi Binswanger, Boss si Frankl.
4.
Psihoterapiile sistemice sau de familie si psihoterapiile de grup, ale caror caracteristici nu deriva atat din doctrinele psihologice pe care le au la baza, acestea putand fi de natura psihanalitica, umanista, comportamentala sau cognitivista, cat si modul de adresare si din natura obiectului de studiu. In aceasta modalitate psihoterapeutica, obiectul de studiu si de interventie nu il mai constituie persoana, vazuta ca unitate individuala, ci familia sau grupul, considerate si abordate in caliatea lor de sistem dinamic interactional.
