Despre pierdere

 

    Moartea unei fiinte dragi este o disparitie exterioara care provoaca o bulversare emotionala, nu doar in virtutea incetarii schimburilor afective, pe care o atrage dupa sine, ci si datorita reincriminarii locului ocupat din punct de vedere psihic de catre cel disparut.
 
    Relatia este in primul rand psihica. Este o creatie a interiorului, intretinuta in mod regulat prin schimburi cu persoana externa care ii corespunde. Daca persoana externa lipseste, eforturile de a relua legaturile cu el sunt imediat mobilizate, caci autonomia emotionala nu este atat de mare incat sa se poata lipsi multa vreme de o investire importanta, decat daca nu o inlocuieste, de bine, de rau, cu niste sublimari.

   Atunci cand persoana externa va lipsi pentru totdeauna, doliul care il loveste pe supravietuitor consta din a se separa de tot ceea ce a contat. Un travaliu dificil, despre care nu esti niciodata sigur ca l-ai elaborat cu bine de unul singur, din cauza vascozitatii investirilor, care se ataseaza de persoane si de situatiile care le implica.
  
   Doliul reprezinta suma eforturilor pe care trebuie sa le depuna subiectul pentru a se desprinde, putin cate putin, de obiectul pierdut. Din punct de vedere mental, subiectul indoliat trebuie sa repuna cap la cap urmele anterioare, pentru a lupta impotriva tristetii si a indura moartea persoanei iubite. Cum acest lucru presupune un consum de energie important, pe care nu orice subiect este capabil sa furnizeze singur, un ajutor adecvat este edesea necesar.
 
    Oamenii care imbatranesc stiu ca amenintarea care planeaza asupra lor sporeste cu timpul. Etapa aceasta este aceeasi cu cea traita de cei mai tineri, desi se distinge de aceasta prin importanta investirii. Cum la subiectul care imbatraneste, relatia a fost adesea dezinvestita in mod insesizabil dinainte sa fi fost pierduta, travaliul de doliu poate fi facilitat. S-ar spune ca scaderea energiei vitale, specifica imbatranirii, il protejeaza pe supravietuitor de loviturile afective distrugatoare. Dimpotriva, travaliul ar putea fi serios ingreunat de vechimea si de profunzimea investirii relatiei pierdute. Un cuplu care are treizeci sau patruzeci de ani de existenta nu mai este unit doar datorita obiceiurilor; el este unit si in virtutea jocului identificarilor respective: celalalt a devenit o parte din tine si reciproc. Pierderea acestuia echivaleaza cu faptul de a suferi o amputare; unii nu isi revin niciodata de pe urma ei.
 
    Travaliul de doliu este compromis intr-o maniera comparabila, atunci cand persoana pierduta a fost investita ca o prelungire a propriei persoane, de exemplu mai degraba ca un simplu complement narcisic, nu ca o persoana diferita, dotata cu un dinamism propriu, cu o sensibilitate si o gandire diferita. In acest caz, daca durerea pentru persoana pierduta este diminuata, print-un fel de anestezie mentala, ea este agravata pe axa narcisica, deoarece pierderea are toate avatarurile unei rani personale.