Rezistenta in psihoterapie

27.11.2009


   In formele de psihoterapie suportive, care nu urmaresc descoperirea conflictelor, mecanismele de aparare ale pacientului sunt intarite sau chiar se creeaza noi formatiuni defensive, compatibile cu organizarea defensiva anterioara, pentru a stabiliza inca si mai mult echilibrul nevrotic.
   Formele de terapie care neaga existenta conflictului intrapsihic si care pun aparitia tulburarii pe seama unor factori sociologici (unele versiuni ale teoriei sociologice ale etichetarii), favorizeaza negarea, refularea si rationalizarea.Abordarile comportamentale care contesta o psihodinamica care sa stea la baza simptomelor, intaresc si ele mecanismele de aparare, de exemplu refularea, negarea, deplasarea si formatiunile reactionale, initiate de pacient in formarea simptomelor.Dimpotriva, in formele de terapie orientate psihanalitic se tinde catre o constientizare treptata a diferitelor manifestari ale rezistentei si o cedare graduala a acesteia.
   Invingerea rezistentelor nu se obtine prin presiune, sugestie, privare senzoriala sau vorbe bune, asa cum se practica in alte forme de terapie, ci printr-o intelegere rabdatoare si empatica a motivelor care au luat fiinta pe parcursul istoriei de viata, care il face pe pacient sa fie precaut, anxios, ezitant, jenat sau retras si ostil.La inceput Freud vedea rezistentele ca fenomene constiente prin care pacientul se apara impotriva ivirii amintirilor traumatice si le conceptualiza ca expresie a pulsiunilor de autoconservare si cenzurii, pe un continuum intre constient si preconstient. Ulterior i-a devenit din ce in ce mai clar ca rezistentele opereaza in mare parte inconstient, acestea facand ca analistului sa nu-i fie prea usor sa le recunoasca de la inceput.
   Se pot enumera insa unele manifestari frapante, care pot sa indice o rezistenta, cum ar fi tacerea pacientului, dispozitia necomunicativa, caracterul disproportionat al afectelor, pozitia corpului, cramponarea de un anumit interval (ca de exemplu copilaria sau prezentul), povestirea unor evenimente triviale, evitarea anumitor teme, intarzierea, omiterea unor vise, fuga in sanatate, etc.Din punctul de vedere al proceselor nevrotice inconstiente, pastrarea simptomelor si atitudinilor sale caracteriale din prezent inseamna evitarea afectelor si tensiunilor neplacute, fuga de noi conflicte si situatii periculoase, continuarea posibilitatilor de satisfacere infantile si evitarea doliului, rusinii si dezamagirii.
   Cea mai importanta tendinta a fiecarui pacient este de a pastra coerenta de pana atunci a personalitatii sale, indiferent cat de nevrotica este aceasta. In acest scop el ar dori sa evite si aparitia si retrairea conflictelor sale fundamentale infantile in noua relatie interumana cu psihoterapeutul sau.Aceasta perspectiva a pacientului ne lamureste pe de o parte ca in intalnirea analitica trebuie sa tinem seama la tot pasul de rezistentele pacientului, indiferent de cat de prietenos, introspectiv, cooperant, adecvat afectiv poate sa ni se para acesta si pe de alta parte ca rezistentele nu exprima o vointa negativa rautacioasa, indreptata impotriva acceptarii de buna voie a ‘binefacerilor curei analitice’, ci un aspect deosebit de important al functionarii psihice, al reglarii sentimentului stimei se sine, al autointelegerii reflectate, care reprezinta o necesitate vitala pentru pacient.Astfel, putem spune ca sarcina analizei rezistentelor se poate impartii in urmatorii pasi : pacientului i se spune ca prezinta rezistenta, de ce face aceasta, impotriva carui lucru se indreapta aceasta rezistenta si in ce mod actioneaza el cu rezistenta. Deci analiza rezistentelor cere de la analist sa inteleaga mai intai multiplele motive si functii ale rezistentei la un anume pacient. Indicarea rezistentelor, a existentei lor, a formelor de manifestare si originilor lor se poate realiza daca analistul apreciaza empatic capacitatea pacientului de a se confrunta cu o anumita rezistenta, daca el poate detecta momentul in care angoasa, jena si culpabilitatea permit o astfel de confruntare, iar potentialul pentru autoanaliza si identificarea cu functiile de analiza ale terapeutului este suficient de dezvoltata.La analist decurg constant procese preconstiente de monitorizare si evaluare a momentului, a masurii si a naturii rezistentelor cu care el il poate confrunta pe pacient.Este important sa nu adoptam o atitudine urmaritoare sau acuzatoare, ci una de cautare curioasa si plina de intelegere , care il motiveaza pe pacient sa se confrunte cu rezistentele sale.

 

(c) copyright 2009 Razvan Pleteriu - toate drepturile rezervate

www.smartart.ro | web . print . id . photo