Evitarea unui diagnostic in psihoterapie

19.04.2013



   Astazi se da prea multa importanta diagnosticarii in psihoterapie. Mai ales in tarile occidentale, cei care conduc sistemul de sanatate cer ca psihoterapeutii sa ajunga rapid la un diagnostic precis, iar apoi sa inceapa o terapie concentrata, de scurta durata, conform acelui diagnostic. Suna bine, suna logic si eficient, dar are extrem de mica legatura cu realitatea. Reprezinta incercarea iluzorie de a conferi precizie stiintifica existentei omului, lucru care nu este nici posibil, nici oportun.

   Diagnosticul este fara indoiala crucial pentru stabilirea tratamentului cazurilor grave cu substrat biologic (exemplu schizofrenie, tulburari bipolare, tulburari afective majore, epilepsia lobului temporal, toxicitate cauzata de droguri, boli organice cauzate de toxine, cauze degenerative sau agenti infectiosi), dar in psihoterapia de fiecare zi a pacientilor care sufera de afectiuni mai putin grave este adesea contraproductiv.

   De ce? Dintr-un singur motiv, psihoterapia consta intr-un proces gradat de dezvaluire in timpul caruia terapeutul incearca sa-l cunoasca cat mai bine pe client. Diagnosticul limiteaza viziunea, diminueaza capacitatea de a te raporta la celalalt ca persoana. Odata formulat un diagnostic, avem tendinta sa ignoram acele aspecte care nu i se integreaza si sa ne ocupam prea mult de particularitatile minore care par sa-l confirme. Ba mai mult, un diagnostic poate functiona ca o profetie. Relationarea cu un client clasificat ca fiind "borderline" sau "isteric" poate rezulta in stimularea si perpetuarea chiar acelor trasaturi.

   Un lucru este uimitor pentru multi clinicieni, si anume faptul ca este mult mai usor sa pui un diagostic dupa primul interviu decat mai tarziu, sa zicem dupa a zecea sedinta, cand cunostiintele despre client sunt mult mai multe.

 

(c) copyright 2009 Razvan Pleteriu - toate drepturile rezervate

www.smartart.ro | web . print . id . photo