Adolescenta copilului bolnav cronic

07.05.2010

 


  Adolescenta, ca si stadiu de dezvoltare, bulverseaza echilibrul progresiv stabilit intre boala cronica, medic, parinti (mai ales mama) si copilul bolnav.
 
    La un copil, boala cronica amplifica nevoile psihologice care fac parte din dezvoltarea afectiva a subiectului. Acest lucru sporeste dependenta, nevoia de ingrijire si de a fi ingrijit care caracterizeaza relatiile dintre copil si parintii sai. Boala cronica determina o legatura privilegiata de apropiere, legatura care, din alt punct de vedere, poate ridica probleme la nivel fratern. Acest motiv poate sa explice de ce acesti copiii bolnavi cronic dovedesc un mare echilibru afectiv sau chiar o dezvoltare psihologica deosebita.
 
    In schimb, la adolescenta boala cronica apare ca un regres in dezvoltare din urmatoarele din urmatoarele considerente:
   -    Adolescentul trebuie sa accepte ca fiind al lui un corp, care pana atunci fusese "proprietatea" mamei si a medicului. El trebuie sa investeasca acest corp cu o serie de slabiciuni sau defecte si sa le recunoasca ca atare.
   -    Obtinerea autonomiei intra-familiale este contracarata in acelasi timp de blocaje reale pe care boala cronica le impune uneori si, mai ales, de forta legaturii de ingrijire si de dependenta stabilite in prima copilarie
   -    Descoperirea lumii, conduitele de incercare si de explorare sunt limitate de asemenea, din cauza faptului ca in copilarie relatiile sociale extra-familiale au fost adesea reduse, fiind mai mult sau mai putin invadate de mediul familial.

   Numeroase studii au aratat ca nu exista o corelatie intre o anumita boala si expresia unui profil de personalitate sau a unei stari psihopatologice bine definite. Este important de recunoscut ca existenta unei boli cronice nu poate, singura, sa impuna functionarii psihice constrangeri in asa fel incat acestea sa se manifeste intr-un profil psihologic sau psihopatologic. Totusi, unele maladii pot, prin caracteristicile lor, sa faciliteze sau sa potenteze expresia unei trasaturi comportamentale, de exemplu un comportament cu aspect obsesiv la un diabetic insulino-dependent (fara sa gasim totusi o personalitate obsesiva).

   Cea mai importanta miza in plan psihologic este urmatoarea: felul in care adolescentul poate sa integreze imaginea unui corp lezat intr-o investire a propriei valori care sa nu fie ea insasi afectata printr-o imagine de sine si/sau o stima de sine lezate. Aceasta este contradictia fundamentala cu care se confrunta adolescentul afectat de o boala cronica.

   Situatia adolescentului diagnosticat cu o boala cronica este diferita de cea a adolescentului sanatos pana in acel moment si care este atins in adolescenta de o boala grava. Comportamentul cel mai frecvent observat, la acesta din urma, este reprezentat de o atitudine de regresie afectiva, uneori atat de intensa, incat adolescentul poate sa manifeste comportamente caracteristice copilului mic. Cand aparitia bolii este concomitenta cu incheierea pubertatii sau cu dinamica afectiva de individuare-separare, se observa la copil un important sentiment de culpabilitate. Nu sunt rare cazurile in care adolescentul isi traieste boala ca pe o "sanctiune"  a noilor presiuni pulsionale.
   
   Studiile constata frecventa apropiere dintre adolescent si mama sa, precum si atitudinile hiperprotectoare sau de control excesiv din partea parintilor.

    In mod obisnuit, exista o legatura de dependenta si de ingrijire privilegiata intre adolescent si mama sa care poate oferi beneficii secundare semnificative, adesea de natura regresiva: ingrijirile cerute de boala sunt, evident, motivul unei apropieri corporale amplificate care poate sa mearga pana la o cvasi-delegare totala sau partiala a corpului copilului si apoi a adolescentului, parintilor.
    Atunci cand exista o legatura mama-copil deosebit de intensa, si mai ales cand are conotatii de exclusivism, provocand perturbari in celelalte legaturi familiale, probalilitatea unei conflictualitati majore in jurul acestei legaturi la adolescenta este semnificativa. Legatura de dependenta este impregnata in acest caz de o ambivalenta agresiv-anxioasa majora. Aceasta ambivalenta agresiv-anxioasa este ilustrata prin intermediul anumitor comportamente de non-obedenta ale adolescentului,  care, prin aceasta conduita, isi exprima adesea, in mod direct, agresivitatea si furia fata de parinte. In acelasi timp, mama isi sporeste controlul, supravegherea, solicitudinea - plina de neliniste - fata de viata cotidiana a adolescentului, anxietatea sa fiind justificata si amplificata de neascultarea acestuia.

   Adolescentii bolnavi cronici apar adesea izolati, avand un numar restrans de activitati sociale, culturale, de petrecere a timpului liber. Este posibil sa afirmam ca legaturile sporite de dependenta familiala blocheaza stabilirea acestor relatii sociale. Pe de alta parte, efectele bolii asupra pubertatii si a cresterii accentueaza mai puternic diferentele dintre adolescent si semenii sai amplificand astfel si distantarea sau respingerea (de catre semeni) dar si reactia de retragere (a adolescentului bolnav insusi).

   Adolescentul bolnav cronic risca in acest fel sa nu gaseasca in relatiile cu semenii sprijinul necesar pentru a incepe miscarea de detasare de parinti. Aceasta dificultate este cu atat mai intensa cu cat handicapurile fizice si motorii sunt mai grave. Uneori doar mediul medical unde adolescentul intalneste alti adolescenti cu patologii identice poate determina aceasta diversificare relationala necesara. La polul opus, cand handicapul este minim sau cand boala nu are o semiologie manifesta, adolescentul refuza orice contact cu alti adolescenti cu maladii identice sau similare, dar, in acelasi timp, in relatiile cu prietenii nediagnosticati cu boli cronice, traieste sentimentul de a fi diferit de ceilalti.

   Remanierea relatiilor trebuie sa se realizeze si in mediul medical. Adolescentul trebuie sa devina subiectul propriilor ingrijiri, pozitie care implica trecerea de la o anumita pasivitate la dobandirea unei necesare implicari. Astfel, medicul trebuie sa se adreseze mai intai adolescentului, abia apoi parintilor. Aceasta inversare de perspectiva nu este usoara nici pentru pediatru, obisnuit de multi ani sa aiba un dialog privilegiat cu mama, desi nu uita nicioadata sa se adreseze apoi "micului sau pacient". Medicul, nu numai ca trebuie sa il recunoasca pe adolescent ca subiect, dar trebuie sa se distanteze si de pozitia de autoritate parentala anexa, rol pe care adolescentul il va contesta.

   Pentru ca o imagine echilibrata de sine sa fie pastrata, investirile afective parentale trebuie sa fie facute asupra copilului asa cum este si nu cum ar trebui sa fie. Iubit asa cum este, copilul traieste apoi un sentiment de normalitate narcisica, in vreme ce un copil care nu a fost iubit neconditionat, ci asa cum ar fi trebuit sa fie, va avea multa vreme sentimentul unei stari narcisice esuate. Acest narcisism esuat care marcheaza distanta dintre ideal si realitatea starii de fapt, se traduce, in mod direct, printr-o stima de sine scazuta.

   Alaturi de aceste investiri narcisice ale copilariei, insasi natura maladiei pare sa conditioneze gradul de acceptare si rasunetul bolii asupra imaginii de sine. Paradoxal, cu cat boala cronica este mai grava, cu cat provoaca un handicap mai semnificativ sau mutilari majore, cu atat ea pare sa fie mai bine acceptata si integrata in imaginea de sine, fara a cauza o scadere importanta a stimei de sine, corespunzatoare cu gravitatea patologiei constatate. La polul opus, o maladie care genereaza probleme minime, care nu provoaca nici un handicap fizic, cel putin nici unul major, poate fi traita intr-o intensa stare de devalorizare si de rusine, determinand o scadere importanta a stimei de sine. Explicatia acestui fapt vine din urmatoarea constatare: cu cat abaterea de la norma este mai mare, iar recunoasterea starii patologice este de netagaduit, cu atat comparatia cu normalitatea este mai lipsita de sens, iar acceptarea bolii este mai facilitata. Dimpotriva, cu cat abaterea de la norma a starii patologice este mai redusa, cu atat aceasta abatere genereaza o suferinta mai intensa deoarece comparatia cu normalitatea devine pertinenta sau suscita o obositoare si anxioasa competitie fara sfarsit cu adolescentul normal.

 

 

(c) copyright 2009 Razvan Pleteriu - toate drepturile rezervate

www.smartart.ro | web . print . id . photo